marți, 10 martie 2015

Moscopole – Atlantida aromânilor



               Premize.
              Pe fondul globalizării internaţionale, al expansiunii Uniunii Europene, găsesc de cuviinţă să readucem la lumină una dintre cele mai vechi ramuri ale poporului nostru – aromânii sau macedoromânii. Sunt consideraţi de marea majoritate a istoricilor ca fiind o ramură sud-dunăreană a poporului român, despărţită de trunchiul central, aflat pe teritoriul Daciei istorice, datorită interpunerii populaţiilor nomade de sorginte slavă. Trebuie să recunosc că atunci când am auzit pentru prima data vorbindu-se ȋn dialectul aromân, am rămas plăcut surpins realizând că, ȋn ciuda trecerii timpului dar şi a influenţelor lingvistice balcanice, am reuşit ȋn mare parte să ȋnţeleg ceea ce se discuta. Si totuşi ce limbă (dialect) vorbesc aromânii? Un aromân, chiar din locurile lor de baştină din Balcani, va raspunde la această ȋntrebare cam aşa: Noi, armânlâi/ râmâñilâi zburim limba armânească/rămânească! Din aceasta propozitie doar cuvântul "zburim" (“vorbim”, de la suboru, rămas ȋn daco-română doar ȋn_sobor - adunare, consfătuire sinodală)   n-ar fi poate ȋnţeleasă de români: Noi aromânii/ românii vorbim limba aromânească/ românească. Dar ceea ce este de apreciat ȋn mod special este faptul că aromânii au reuşit să ȋşi conserve cu sfinţenie datinile şi obicieiurile dar mai ales credinţa pur ortodoxă.
             Scurt rezumat istoric.
             Romanizarea popoarelor tracice de pe cele două maluri ale Dunării a dat naștere traco-romanilor vorbitori de limbă traco-romană sau proto-română. Mai târziu în secolele IV-VI, odată cu stabilirea slavilor în zonă, o parte dintre traco-romani au fost asimilați de aceștia, iar grupurile rămase romanofone s-au diferențiat în români la nord de Dunăre și în Dobrogea, și în aromâni, megleno-români și istro-români la sud de Dunăre.[1] Prezervarea patrimoniului lor imaterial se datorează ȋn primul rând datorită unităţii ȋn credinţă cunoscută prin lucrarea directă atât a Sfântului Apostol Andrei (Scythia Minor – Dobrogea) cât şi a Sfântului Apostol Pavel, când ȋn cea de-a doua călătorie misionară, ajunge la Neapolis (Macedonia), iar mai apoi merge până la Tesalonic, aspecte relatate pe larg în Fapte Apostolilor capitolele 15-17. Ulterior, ȋn secolul al IX-lea Sfinţii Chiril şi Metodie au continuat misiunea de propovăduire a creştinismului.
               Începând cu anul 1186, aromânii s-au concentrat în bazinul Dunării de jos şi al Vardarului (sudul actualei Românii, Bulgaria şi actuala Macedonie) regatul atunci denumit Regnum Bulgarorum et Valachorum (iar azi cunoscut ca Țaratul vlaho-bulgar, denumit de istoricii bulgari și străini Al doilea ţarat bulgar). Au mai existat și comunități semi-autonome pe teritoriul actualei Grecii, cum ar fi Vlahia Mare sau Vlahia Mică. Ulterior aromânii au jucat un rol important în independența mai multor țări balcanice cum ar fi Bulgaria, Albania și Grecia față de Imperiul Otoman. În secolul al XVII-lea aromânii ȋşi vor avea ca centru comercial dar şi cultural, devenind o provincie autonomă, Moscopole (Voshopole sau orasul oierilor ) – cetate din sud-estul Albaniei unde va fi ȋnfiinţată şi prima tipografie din Balcani. Deși aşezat ȋntr-un loc destul de greu accesibil, ȋn munții dintre Grecia și Albania, Moscopole a reușit să devină cel mai important centru al aromânilor. În zilele sale de glorie, ȋn special ȋn cea de-a doua jumătate a secolului XVIII-lea, Moscopole număra o populație de peste 60.000 de locuitori, fiind al doilea oraș balcanic din punct de vedere demografic dar şi economic, depășit fiind doar de Constantinopol. În urma unui studiu efectuat la Moscopole în 1935 asupra numelor de familie existente la acea vreme, s-a constatatşi demonstrat faptul că marea majoritate a populației era într-adevăr de origine aromână.[2] În timpul expansiunii Imperilui Otoman multe familii de aromâni au fost forţate să accepte islamismul şi să renunţe la creştinism. Unii, după multe chinuri au acceptat, mulţi ȋnsă, fie au plecat ȋn alte locuri unde aveau libertate religioasă, fie au preferat martiriul. Cu toate acestea, ȋn Moscopole şi ȋn regiunile apropiate, viaţa spirituală a aromânilor era într-o continuă înflorire, iar aceasta ne-o dovedeşte ieromonahul Nectarie Tărpu, care, în 1731, a scris pe gravura de la Ardenica (Albania) următoarele: “Virγiră, mumal Dumedă, o[a]ră tră noi pecătoşii” adică, „Fecioară, muma lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi păcătoşii”, dând act de naştere limbii aromâne, fiind cel dintâi text aromânesc datat.[3] În acea vreme, Moscopole avea în jur de 70 de biserici, din care s-au mai păstrat azi doar şase, iar cinci dintre ele regăsindu-se pe lista primelor 100 de monumente aflate în pericol de dispariţie.
                Acțiunile repetate ale turcilor asupra aromânilor s-au intensificat ȋncepând cu anul 1769, culminând cu atacul din 1788 al trupelor turco-albaneze conduse de Ali Pașa din Ianina asupra orașului Moscopole, atac care s-a soldat cu distrugerea completă a ceea ce fusese cândva “Constantinopolul aromânilor”. Supraviețuitorii măcelului au emigrat în Grecia (unde au revenit la ocupațiile lor vechi - creșterea animalelor), Serbia, România și Bulgaria iar puţini dintre ei au rămas ȋn câteva aşezări situate ȋntre oraşele Pogradeţ şi Korcea. O parte din elita comercială a emigrat în Austro-Ungaria, mai ales în cele 2 capitale, Viena și Budapesta, dar și în Dobrogea şi Transilvania, unde au jucat ulterior un rol esențial în renașterea națională a României prin lucrarea unui aromân providenţial – Andrei Ṣaguna. După distrugerea suferită ȋn 1788, Moscopole nu a mai reușit să atingă niciodată frumuseţea şi statutul avut cândva. Puţinii aromâni rămaşi aici au ȋncercat ȋn secolul XIX și ȋnceputul secolului XX să refacă ȋn parte localitatea, ȋnsă în 1916, în timpul primului război mondial, Moscopole, cel greu ȋncercat, va fi din nou nimicit, iar cele câteva clădiri rămase ȋncă ȋn picioare după această grea ȋncercare, au fost dărâmate integral în timpul luptelor din cel de-al doilea război mondial. Din vechiul oraș au mai supraviețuit doar șase biserici, mânăstirea și podul de la Sf. Vineri. În 2002, cinci biserici au fost trecute pe lista primelor 100 de monumente aflate în pericol de dispariție. Pentru aromâni, biserica a fost centrum mundi. Satele erau întemeiate în jurul lăcaşurilor, în funcţie de care îşi clădeau apoi casele, fântânile, şcolile şi troiţele. “Drumurile de negustori şi ciobani se întretăiau prin curtea bisericii, unde ei veneau şi se rugau, punându-şi sufletul şi nădejdea în Dumnezeu.”[4]
               
               Moscopole astăzi.
               Moscopole de astăzi este doar un mic sat de munte localizat în districtul Korçe din Albania numărând aproximativ 1000 de locuitori. De altfel Albania reprezintă cel de-al doilea leagăn al aromânilor după cel din munţii Pindului şi Tesalia (Grecia). În prezent aromânii se găsesc răspândiţi în oraşe şi în sate din mai multe regiuni ale Albaniei. Cea mai mare parte a aromânilor din Albania o constituie fărşeroţii. Fiind în trecut în majoritate păstori transhumanţi şi chiar semi-nomazi, fărşeroţii nu au avut întotdeauna aşezări stabile.[5] La noi ȋn ţară după 1920, Guvernul României a sugerat, ca o măsură de compromis, ca acei aromâni din Grecia, Albania și Bulgaria, care întâmpinau dificultăți în respectivele lor noi patrii de adopție, să colonizeze cele două județe dobrogene cedate de bulgari Regatului României în urma războiului balcanic. Astfel, mulţi dintre ei şi-au lăsat casele și noile gospodării încropite și s-au mutat în Dobrogea de nord, în județele Tulcea, respectiv Constanța. Rezultatul a fost că 15% (aproximativ 50.000) din populația Dobrogei vorbește dialectul aromân, iar municipiul Constanța este un centru activ al culturii aromâne în renaștere după anul 1990.[6]
             Aromânii nu s-au remarcat de-alungul timpului doar prin tăria lor de caracater sau doar prin modul ȋn care au ştiut să ȋşi păstreze identitatea şi credinţa ci din rândul lor s-au ridicat mari duhovnici, unii care deja au primit cununa sfinţeniei şi au fost, oameni de cultură, artişti şi scriitori de marcă.
               Sfinţi aromâni.
              Din randul celor care au primit cununa sfinţeniei aş aminti aici pe Sfântul Nicodim de la Tismana, născut la 1320 la Prilep, un mic sat din apropierea oraşului Kosovo şi care la 1369 soseşte ȋn Țara Românească ȋntemeind mai multe mânăstiri, remarcându-se prin cultivarea isihasmului dar şi prin abilităţile de bun organizator – este prăznuit ȋn calendar la 26 decembrie.  Sfântul Mitropolit Andrei Ṣaguna născut în ianuarie 1808, la Mișcolț în nordul Ungariei, din părinți aromâni, Naum şi Anastasia, negustori originari din Grabova, lângă renumitul Moscopole. Intrarea ȋn monahism o face la Mănăstirea Hopovo iar la 27 iunie 1846 a fost numit vicar general la Sibiu, acolo unde se reînfiinţase o episcopie pentru creştinii ortodocşi din Transilvania iar ȋn următorul an, ȋn 1847 la "Biserica Dintre Romani" din Turda, Andrei Șaguna este ales pe scaunul de ierarh al Bisericii Ortodoxe. Se dovedeşte a fi unul dintre cei mai mari cărturari  (a)români cu o viaţă aleasă şi sfântă, ȋnfiinţând tipografii, ziare, şi şcoli – prănuit la 30 noiembrie. De asemenea posibil ca şi următorii sfinţi deşi nu există ȋncă dovezi concrete ȋn acest sens, posibil să fi fost aromâni: Sfinţii Chiril şi Metodie, originari din Thessalonic, Sfânta Cuvioasă Parascheva (din Epivatul Thraciei, trăitoare în secolul al XI-lea) şi Sfânta Muceniţă Filofteia (de la Târnovo, trăitoare în secolul al XIII-lea) ori Sfântul Eftimie de Târnovo.
            
                Moscopole – Atlantida aromânilor.             
                Credinţa ortodoxă i-a întărit dintotdeauna pe fraţii noştrii aromânii moscopoleni, iar crucea la care s-au închinat le-a fost raţiunea supravieţuirii lor. După instaurarea regimului comunist ȋn Albania, aromânii au avut din nou de suferit. O parte din bisericile lor au ajuns muzee sau magazii iar altele pur si simplu au fost distruse pentru a se confirma decizia luată de comuniştii albanezi ȋn frunte cu dictatorul Enver Hodja, prin care se declara că Albania este un stat ateu (primul din lume). O mare parte din valorile materiale ale ortodocşilor din Moscopole şi ȋmprejurimi s-au pierdut ori au fost jefuite de comunişti şi de partizanii acestora. După 1992 noul regim politic a permis libertatea cultelor iar ȋn Moscopole comunitatea de aromâni a ȋnceput din nou să renască, amintind parcă de pasărea Phoenix. Totuşi o umbra de tristeţe se regăseşte ȋncă pe vechile ziduri, scrijilite şi degradate din răutatea unora, ale bisericilor din Moscopole, iar ruinele celorlalte biserici intensifică acest sentiment. Identitatea lingvistică e pe cale de dispariţie şi ea, din ce ȋn ce mai puţini aromâni mai ȋnvaţă acest dialect acasă căci ȋn şcoli nici nu se pune problema de aşa ceva. Nici ȋn biserică lucrurile nu stau mai bine din acest punct de vedere: “Sunt mulţi preoţi aromâni ȋn Albania, dar nici unul nu mai slujeşte ȋn aromâneşte. Toţi fac slujba ȋn albaneză, iar grecii (preoţii), slujesc tot ȋn albaneză, că nu le dau voie albanezii altfel”.[7]
             Moscopole a fost şi va rămâne cu siguranţă un simbol al rezistenţei ortodoxismului ȋn faţa multor prigoane, sosite una după alta dar şi o sursă de revitalizare a tot ceea ce au reprezentat cândva aromânii. Acest neam puternic de oameni liberi nu au renunţat ȋnsă la luptă, la speranta că poate odată, cândva, Dumnezeu ȋşi va ȋntoarce privirea asupra lor: neamul fraţilor noştrii, fără ţară - ciobanii vlahi din Balcani.
           



[1]  Neagu Djuvara, Aromânii: istorie, limbă, destin, Editura Fundației Culturale Române, Bucureşti, 1996, pag. 32-33.
[2] Max Demeter Peyfuss, Die Druckerei von Moschopolis, 1731-1769: Buchdruck und Heiligenverehrung im Erzbistum Achrida, Viena, 1989, pag.147.
[3] Matilda Caragiu-Marioţeanu, Un dodecalog al aromânilor sau 12 adevăruri incontestabile istorice şi actuale asupra aromânilor şi asupra limbii lor , ediţia a II-a, Editura Sammarina, Constanţa, 1996,p. 182-183.
[4] Maria Dobrescu, Cetatea Moscopolei, unde credinţa n-a murit, Ziarul Lumina, Ediţia Naţională, vineri, 5 noiembrie 2010, pag. 5-6.
[5] Dr. Dorin Lozovanu, Aspecte etnografice şi identitare Aromâni, Meglenoromâni, Istroromâni, ȋn volumul  “Aspecte identitare şi culturale Aromânii din Albania”, coordonator Dr. Adina Berciu-Drăghicescu, Editura Universităţii din Bucureşti, 2012, pag. 97.
[6] Wikipedia – Enciclopedie liberă, Istoria aromânilor, la adresa web http://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_arom%C3%A2nilor, ȋn data de 17.02.2015.
[7] Pr. Dumitrache Veriga, "Nu ne lasă Dumnezeu să ne pierdem limba",  ȋn  revista “Formula AS”  Numărul 842, anul 2008. 

marți, 3 iunie 2014

AUTONOMIE ŞI CORESPONSABILITATE ÎN EDUCAŢIE

Întrucât Protocolul cu privire la predarea disciplinei religie - cultul ortodox în învăţământul preuniversitar şi la organizarea învăţământului teologic ortodox preuniversitar şi universitar, încheiat de Patriarhia Română, Ministerul Educaţiei Naţionale şi Secretariatul de Stat pentru Culte în ziua de 29 mai 2014, a fost interpretat tendenţios de către o asociaţie umanistă antireligioasă, care militează pentru scoaterea predării religiei din învăţământul public, precizăm:
În conformitate cu prevede­rile Constituţiei României (art. 32 alin 7) şi ale Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011 (art. 18, alin. 3), religia, ca disciplină şcolară, este parte a trunchiului comun şi are caracter confesionalfiind predată potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult de profesori abilitaţi în baza protocoalelor încheiate de Ministerul Edu­ca­ţiei şi cultele religioase recunoscute de stat. Acest statut al orei de religie din România se regăseşte în majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene.
Prin urmare, încheierea Protocolului între cele trei insti­tuţii semnatare, care să reglementeze modul de colaborare între stat şi fiecare cult în parte pentru asigurarea învă­ţă­mântului religios în Ro­mânia, este o cerinţă legală (art. 18, alin. 3 din Legea educaţiei naţionale) şi reflectă realitatea garantată consti­tuţional că ora de religie a fiecărui cult este predată de persoane acreditate de respectivul cult.
Protocolul încheiat de Patriarhia Română, Ministerul Educaţiei Naţionale şi Secre­tariatul de Stat pentru Culte are scopul creşterii calităţii învă­ţământului religios public, precum şi a învăţământului teologic preuniversitar şi universitar. Acesta urmează Protocolului în­cheiat între Ministerul Învă­ţă­mântului şi Ştiinţei şi Secre­tariatul de Stat pentru Culte pentru introducerea educaţiei moral-religioase în învăţământul de stat (septembrie 1990) şi celor ulterioare încheiate de Patriarhia Română cu Mi­nis­terul Educaţiei Naţionale pentru reintegrarea învăţământului teologic seminarial (liceal) şi universitar în învăţământul public românesc.
Prevederile acestor protocoale anterioare sunt reluate şi precizate mai clar în Protocolul din 29 mai 2014, ţinându-se cont de prevederile constituţionale şi noile reglementări legale, experienţa dobândită şi practica administrativă constantă din ultimii 25 de ani referitoare la responsabilitatea Bisericii Orto­doxe Române în formarea şi selectarea personalului său necesar în diferite domenii de activitate (preoţi, profesori de religie, asistenţi sociali etc.). Protocolul afirmă coresponsabilităţile şi competenţele specifice Statului şi Bisericii în domeniul în­văţământului religios public şi al învăţământului teologic ortodox preuniversitar şi universitar.
În acelaşi timp, Protocolul reafirmă cooperarea profesorilor de religie şi a cadrelor didactice din învăţământul teologic preuniversitar şi universitar cu propria lor Biserică a cărei în­văţătură de credinţă o predau în şcoli, deoarece statul respectă autonomia cultelor şi, deci, nu realizează singur, ci împreună cu ele, învăţământul religios confesional. În plus, întrucât absolvenţii instituţiilor de învă­ţământ teologic ortodox sunt angajaţi, în cea mai mare parte, de către Biserica Ortodoxă Ro­mână, aceştia trebuie să în­depli­nească pe lângă exigenţele de formare academică şi pe cele morale şi spirituale specifice acesteia.
Pentru binele societăţii ro­mâneşti de azi este mare nevoie de-a intensifica legătura între libertate şi responsabilitate, între autonomie şi cooperareAutonomia universitară şi autonomia cultelor, ambele garantate de lege, nu trebuie confundate cu indiferenţa sau lipsa de responsabilitate privind viaţa societăţii sau binele comun. În acest context, coresponsabilitatea şi cooperarea între Stat şi Biserică în spirit de respect reciproc reprezintă o datorie morală şi o necesitate practică pentru creşterea calităţii actului edu­caţional.
În concluzie, încercarea agresivă a unei asociaţii umaniste antireligioase de-a contesta permanent fără argumente solide opţiunea pentru ora de religie a majorităţii covârşitoare a pă­rinţilor şi elevilor din această ţară este injustă şi inutilă.
Biroul de presă al Patriarhiei Române

Sursa: ziarullumina.ro